Orată şi Uric – tăietură şi defrişare în istoria carpatică

Orată (8-10) 

Semnificaţia: regional ’orată’,’chei, defileu’, etimologie: posibilă origine PIE, legătură cu hu. ’arat’,’secerat’ care este înrudit cu ceilalţi derivaţi din rădăcina ’irt, orot’ cu sensurile ’tăiat, defrişat, scris’ care se consideră uralici (nu e cert) dar care ar putea fi derivaţi din slav. ’orati’,’a ara’ şi rom. ’a ara’, pentru semantismul ’tăiat’=’scris’ vezi şi slav. ’crt’ cu derivaţi care înseamnă atât ’tăiat’ cât şi ’linie, a trage linii’, alternativ din rus. ’vorota’,’poartă’ prin pierderea ’v’-ului iniţial

Atestări:

valea Orăţii afluent al Prahovei lângă Posada,

Orăţica la Pietriceaua Prahova,

valea cu cheile Orăţii afluent al Dâmboviţei la Rucăr,

valea şi locul La Orăţii în M. Grohotişului la N de Măneciu Ungureni,

localitate Oratia în Buzău,

Piscul Oraţiei la Iedera Prahova,

vârfurile Orata I şi II în Obcina Mestecănişului la est de Bistriţa Aurie,

vârfurile Orata mare şi mică lângă Ciumârna în Obcina Mare. 

Eventual Oratya lac alpin şi vale în Svidoveţ lângă Dohiaska (Todeasca) – la 1770 vf. Orat,

pos. Orad (Orath) şi d. Orathhalma (în hu. ‘Movila seceratului ‘ ?) lângă Mera Cluj (atest 1343) pus în legătură şi cu Baciu unde sunt cheile omonime,

eventual Gruiu arat la Năneşti Maramureş (sensul agricol mult mai probabil)

(3) similar d. Urătoae (la 1770 Orutze, în prezent şi Urători) la V de Teleac Mureş, d. şi p. Urătoiu (la 1770 Orata mika) la S de Chiheru Mureş, d. Urătoiu (la 1770 Orotaru) la S de Urisiu Mureş.

Aceste forme pot fi puse în legătură atât cu ‘orată’ cât şi cu ‘a uricui’ – frecvent în apropiere pe valea Gurghiului – cât şi cu hu.  ‘irtvany/orotvany’,’defrişare’. Vezi formele frecvente ’Iertăoiu’ derivate din hu. ’Irtas’ în Sălaj şi Solnoc-Dăbâca, sau similar ca formare ‘Gredinoaie’. Studiind atestările în general sufixul ‘-oiu’ pare a fi o adăugare cu sens augmentativ românesc decât o preluare fonetică a lui ‘-vany’, totuşi interferenţele reciproce au fost importante, de exemplu: Nogyortoi (Nagyiratvany) la Tiocu de sus Cluj la 1930 (preluat din hu. ca atare), dar şi Fântâna din Iertăoiu (Jertaojkuttya) la Tioltiur Cluj la 1942 (preluat din rom. ca atare).

(2) p. Ortoaia şi Ortoiţa afluente Bistriţa în depr. Dorna (pe la 1890 Urtoaia, Bâtcile Urtoaiei), p. Ortoaia şi Ortoiţa şi vf. Ortoaia 1562m la S de Neagra Broştenilor. Forme similare celor ‘Urătoiu’, poziţia lor faţă de ‘uric’ şi ‘orată’ nu este clară – eventual doar dacă ‘orată’ avea sensul primar de ‘defrişare’ ulterior restrâns la ‘defileu’ ?!

Antroponime Arătoaie, Arătoaiei în jud. Bacău (Dărmăneşti în special satul catolic Brătuleşti, Comăneşti). Posibilă derivare din antroponimul hu. ’Arató’,’Secerătoru’ pe linie maternă.

Antroponim Urătoiu la Romos Alba (destul de rar).

 Uric (13-15) 

Semnificaţie:  derivare dintr-un apelativ local ’a uricui’,’a curăţa’ cu sensul de defrişare (conf. Prof. Mera semnificaţie cunoscută pe Valea Gurghiului). Atlasul dialectologic românesc menţionează entopice ’urcui, uriceală, urcit’ cu sensul de ’defrişare’ pentru Moldova. Deasemena la Sârbi ţinutul Hălmagiului T.Mager înregistrează entopicul ’uric’ cu sensul ’crâng, cătun montan’ care poate fi derivat semantic tot pe linia ’defrişării’. Puţin probabil să fie derivate din ’uric’,’act de donaţie ereditară a unei posesiuni’ de origine hu., deoarece iobagii din aceste sate nu au beneficiat de astfel de posesiuni. Etimologie: pare cel mai izolat din membrii unei largi familii indoeuropene cu prototip ‘-rt-‘ şi sensul de ‘defrişare/tăiere’, poziţia faţă de ‘orată’ nu e clară.

 satul Uricea Hodac (atest. 1913 ?),

d. Uric 502m la E de Şerbeni Mureş,

top. Uricuri la V de Şerbeni (identic cu d. la Uricuri 582m la V de Chiheru de jos ?),

Poiana Uricu lui I. Mitriu la S de confluenţa Fâncel-Gurghiu la cca. 1900,

p. între Uricuri şi top. Uricurile la Luieriu Mureş,

Uriku Dulăoaiei (Gyulaijne irtasa) la Aghireşu Cluj la 1941 (entopice diferite dar cu semantism identic),

Uric (Urigba) pădure la Vișa Cluj (preluat în hu. ca atare),

top. Uriku la Şomcutu mic Cluj,

Uricu Cucului la Bercea Sălaj,

Uricu la Luncşoara Hălmagiu,

Urik la Laz-Dezna Arad la 1905-13,

Urici la Arăneag Arad la 1905-13,

eventual Urjic la Honţişor Arad la 1905-13,

eventual sat Uric Haţeg (atest. 1473 Wryk, dar la 1478 Erwk, 1494 Ewrewkfalwa, prima atestare e mai apropiată de rom. ‘uric’ decât de hu. ‘örök’,’posesiune ereditară’),

p. și d. Uric la Valea Lupului Iași.

E interesant de observat că top. hu. cu sensul defrişare din V Transilvaniei ‘irtas, irtvany’ se apropie ca formă de apelativele vii din limbă ‘irtani/irni’ pe când în E Transilvaniei predomină forme de tipul ‘orotvany’ – fie forme mai vechi care păstrează  semantismul slav. ‘orati’, fie influenţe reciproce (în ce sens ?) cu rom. ‘orată’.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Entopice și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

50 de răspunsuri la Orată şi Uric – tăietură şi defrişare în istoria carpatică

  1. Sorin5780 zice:

    E bun de pus aici reg.muntenesc oreav:
    OREÁV, oreave, s. n. (Reg.) Vale prin care curge apă numai când plouă. – Et. nec.
    oreáv n., pl. eve. Munt. est. Rîu care curge numaĭ cînd ploŭă. – În vest vălcel și vîlcel.

    „Orată” intră în logica derivărilor din următorul radical:
    http://starling.rinet.ru/cgi-bin/response.cgi?single=1&basename=/data/ie/piet&text_number=+953&root=config
    și în latină: http://en.wiktionary.org/wiki/ora#Pronunciation_5
    Inițial mă gîndisem la lat.os (gură), http://en.wiktionary.org/wiki/os#Etymology_1_3
    căci în limba veche a dacilor cuvintele ce desemnau gâtlejul/grumazul trec și ca forme de relief, recte acest defileu sau clisură(?): reg.borugă și gr.pharangos (clisură,defileu) din pharanks (faringe).

    În literatura populară găsești mereu cîte o gură de plai, o gură de Rai.

    Ca pasionat de toponimie cred că vei aprecia urm. articol : http://www.enciclopedia-dacica.ro/?option=com_content&view=article&id=668%26Itemid=319
    Ai să găsești un nume hibrid daco-latin din secolul II din Ptolemeu: Thiagola, numele unui lac și a unei guri a Dunării numită Psilon sau Psilostoma în greaca antică.

    th din „thia” este o încercare de reproducere a unei africate tracice, conform spuselor lui S.Olteanu. Cred că e mai mult o convenție greacă, decît latină. Am mai întîlnit particula respectivă într-o inscripție dacică a tribului burilor din zona sub-carpatică a jud. Argeș și Olteniei: „basileio thiamarkos epoiei” (comparat cu Markodava). Cel din mijloc e numele probabil al unui regișor local contemporan cu Antonius (cred?).
    Ar mai fi Εισηνος (Eisinos) epitet al lui Apollo lîngă Mesembria, Ειθια (Eithia) epitet al Herei, Eithis epitet al lui Heros , călărețul trac. Mă rog, sînt mai multe, dar mereu alternează trei litere grecești : t, th și s. Olteanu dă multe exemple.
    E important de menționat că pe lîngă acele vase de olărie dacică inscripționate s-a găsit și un idol cu corp de bărbat și cap de cal. De aici am dedus că ar putea fi vorba de un cult IE arhaic al calului răspîndit din India pînă la germanici. Călușul este expresia acelei arhaici credințe și probabil că thiamarkos conține un nume a calului coradical cu eng.mare(iapă). Rămîne de văzut dacă thia- nu înseamnă „sacru”. http://www.etymonline.com/index.php?term=mare&allowed_in_frame=0
    Nu știu în ce măsură mărțoagă sau mîrțînă nu e dacic, așa cum presupune Olteanu, iar Markodava și Thiamarkos să conțină un termen celtic.
    Un alt nume al armăsarului de data asta ar fi Zargidava în Basarabia, conform cu balticu zergs.

  2. Sorin5780 zice:

    Pentru mine nu e chiar atît de clară derivarea din termenii maghiari și nu e aversiunea mea pentru ei la mijloc. Ar însemna că românii și-au asumat verbele (h)ungurești atît de complet încît au dezvoltat și derivate, adică altă serie de cuvinte, ceea ce nu pare verosimil. Nu găsești verbele (irt, orot) respective în primul rînd. „Uric” e termen de cancelarie.
    Din sensurile a defrișa nu scoți „orată”, din sensul de „tăiere” da, merge. La fel și cu slava, nu are rost ca românii să fi împrumutat verbul „a ara” cînd noi dădeam lecții de civilizație agrară. Ei ne învățau legumicultură (poate!). 🙂
    „A ara” cu forma dată de tine s-ar găsi la ucr.oraty, dr trebuie să găsești sensul de defileu și-n limba lor, adică că ar fi evoluat astfel la ei, că noi nu am luat verbul, iar slavii asimilați la noi nu prea au stat destul cît să inoveze astfe.(părerea mea!) Bulagara construiește un pic altfel verbul datorită substratului balcanic: da ore
    Am găsit irt (scris), orot nu pare să fie prezent. Am tradus cu „goagăl” și a ieșit törölve (defrișat)
    vágott (tăiat), lefelé (secerat).
    Altele: slovac vyorať- plow, dig out, plough
    sb.orati

    În engleză defileul era numit gate (poartă) sau neologic gullet, cum spuneam și eu în comentariul de mai mai sus. Sl.dvora ar fi dat rom.vornic, poate și un *vorotă sau *vorată, dar afereza lui v nu ar fi normală.
    La slavii sudici e normal un sufix -otă în onomastica lor, dar și în toponimie. Am semnalat în alt comentariu undeva aici entopicul scorotă (grohotiș) în Hațeg din sl.skoră (repede?)

    E interesant că una din gurile Dunării antice purta un nume scitic, Naracustoma sau Narekon, Nar(i)kios, al cărei înțeles îl gîsești în ossetină naräg = îngust (eng.narrow)

    • vchindea zice:

      Chiar nu susţin derivarea termenilor respectivi din maghiară, dupa cum spuneam sunt probabil de origine indo-europeană, dar calea prin care au ajuns atât în rom. cât şi în hu. e dificil de stabilit (cel mai probabil pe căi multiple). Cred că multe din aparentele noastre diferenţe de opinie se datorează discursului purtat la un nivel diferit. În timp ce pentru tine obiectul de studiu (şi scopul) este ‘apelativul’ iar toponimele sunt doar un mijloc de a susţine o etimologie sau alta, pentru mine obiectul de studiu (şi scopul final) este ‘toponimul’ ca manifestare a unei realităţi sau a unor evenimente istorice. Şi dacă am învăţat un lucru în aceşti ani în care m-am ocupat de toponime a fost că de foarte multe ori ‘Toponim nu este egal Apelativ’. Pot fi cazuri în care un apelativ a fost împrumutat în limba B din limba A, dar o realizare toponimică a apelativului în limba B să fie la rândul ei împrumutată în limba A. De exemplu în articolul aflat în discuţie: apelativul hu. ‘irtas’,’defrişare’ a fost împrumutat cu acelaşi sens în dialectul rom. din zona Clujului şi a fost fixat toponimic la Tioltiur (prin augmentare cu sufixul -oiu) în forma ‘Fântâna din Iertăoiu’, acest toponim a fost apoi preluat de vorbitori ai hu. în forma ‘Jertaojkuttya’, formă care nu are cum să apară prin procedee morfologice normale în dialectul nativ al vorbitorilor. Este clar că în acest caz există o diferenţă între originea apelativului şi originea toponimului ! Cât despre articol, alcătuit cumva în grabă, o să-l mai periez.

      • Sorin5780 zice:

        Mă interesează toponimia în măsura în care oferă informații istorice despre evenimente istorice, despre lexicul care circula în zonele respective, ce neamuri s-au așezat și unde, unde avem toponimie de origine dacică și aș amai departe. Dacă e unguresc, ucrainean, bulgăresc sau mai știu eu ce, apelativul/toponimul nu mă mai interesează. E destul de simplu! 🙂
        Nu avem „diferențe de opinie”, ci schimb de informații. Eu găsesc originea romanică sau dacică a apelativului, iar dumneata îmi furnizezi material „fără număr, fără număr”.

        Vorbești de scaunul secuiesc al Arieșului, acolo ai găsit „irtas”?

      • vchindea zice:

        Mă bucur să fiu de folos !
        Dacă sunt disponibile pe undeva (on-line sau nu), rezultatele cercetărilor pentru care am fost un atât de serviabil furnizor ;-), aş fi curios să le văd !

      • vchindea zice:

        Apelativul ‘irtas’ e împrumutat în forma ‘iertaş, ertaş’ într-o regiune destul de largă din vestul Transilvaniei – Sălaj, Cluj, Sătmar, Bihor.

    • Sorin5780 zice:

      Ești familiar cu toponimele Dorna Cândrenilor sau Șaru Cândrenilor? Legenda spune că neamul Cândrenilor din Bucovina a fost întemeiat de un haiduc venit din Ardeal, pe nume Căndruț.
      Avem și pe binecunoscutul lingvist Cândrea, apoi cnezii Cândreș (probabil diminutivat *Cândraș inițial, apoi transformarea spre cândreș; se petrece destul de des) din Hunedoara. http://wikimapia.org/9708662/ro/Biserica-monument-din-Streis%C3%A2ngeorgiu
      Cândea sau Cânde pare să fie forma cea mai veche a acestei familii de cnezi români. Cândrea apare ceva mai tîrziu, probabil prin despicarea lui „d” în „dr”.
      http://www.formula-as.ro/2010/937/mica-enciclopedie-as-27/cnejii-hategani-12924-print
      Cred că are legătură cu lat.candeo și un rom. a *căndi sau a *cîndi dipărut sau de care n-am auzit eu încă.
      Dacă nu mă înșel erau și o serie de boieri Cîndrea în Ardeal, ceva în zona Apuseni (o zonă interesantă privind numele bizare) dar sînt de origine română din cîte știu. Nici vorbă să fie maghiari românizați, poate doar să poarte un nume turanic…dar „cânepă”?!
      Ai idee cînd e prima menționare a acestui nume și dacă la nivel de toponimie apare după intrarea ungurilor și impunerea acestui turc.kender (cânepă) sau are altă origine? Nu avem kender împrumutat în graiurile vestice, am controlat.
      Eu mă gîndesc că-i falsă etim.maghiară.De ce și-ar spune cineva „cânepă”? Nici măcar cîneparu, adică *kender-ar.
      În Balcani sînt semnalate cîteva epitete de zei: Kendrisos (pentru Apollo), coradical latin candeo- a străluci, Candaon, zeu al războiului tracic, coradical latin calamitas (Cantacuzino era nume tracic- „născut din Candaon” cu „d” transformat în „t” după „n”, conform fonologiei grecești medievale).

      http://en.wiktionary.org/wiki/candeo
      un radical *kand și un sufix adj. -ros sau -ris ar fi dat Kendrisos. (-sos e sufix adjectival)

      PS: aș vrea să pot scrie mai puțin, dar vreau să fiu cît mai bine înțeles.

      • Sorin5780 zice:

        i këndshëm – nice, graceful, entertaining, pleasant, savory, sweet
        cred că și acest kënd vine din latină (-shëm formează superlativul) sau e proto-balcanic.
        lat.candor

      • Sorin5780 zice:

        În cartea Onomastic românesc, N.Constantinescu propune alb.kindrë (gloată de oameni) deși eu nu l-am găsit explicat undeva. În schimb l-am găsit de cîteva ori într-o traducere a Noului Testament:
        2 Tesalonieni. Cap.2
        „4. Ay që rri kindrë e ngrihetë lart kindrë çdo farë gjëje që thuhetë Perëndi a lutje, kaqë sa të rrijë ndë tempull të Perëndisë si Perëndi, dyke keftyerë vetëhen’e ti se është Perëndi.”.
        „4.potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.”

        Fiind în dialectul gheg cred că diferă fonetic adv. „contra” al lor din sursă latină, dar n-am găsit sensul de gloată specificat de Constantinescu. Aș fi mizat pe o paralelă a rom.cârd cu infix nazal și o metateză „rd” în „dr”.
        Ex.munții Shar Planina (pleonasm) situați de-a lungul Albaniei, figurau drept Scardus, Scodrus, sau Scordus la scriitorii greci și romani. S-a păstrat a albanezi sub numele unui oraș, Shkodër și Shkodrë (din ac.sursă avem și noi codru- „munte, pădure deasă”): IE (s)ker- a tăia. (formă extinsă cu -dho).
        Stau în dubii dacă nu cumva avem un reg.care mi-a scăpat. Hunedoara nu-i așa departe de Balcanii ocupați de traco-iliri, ba chiar avem infiltrații ilire și tracice (sud).

        Putem avea și un cuvînt germanic al gepizilor care au stăpînit Transilvania sau chiar al goților dacă a ajuns pînă la albanezi. Nu ar fi singurul!
        http://www.etymonline.com/index.php?term=kindred&allowed_in_frame=0
        Au și un „d” infix care, în mod bizar, e perfect normal mai mult pentru albanezi decît pentru germanici (alte ex: thunder, alder)

        Mai multe ipozite și nici un adevăr. Help!

      • Sorin5780 zice:

        Heheh, am aplicat o metateză: „ipozite” în loc de ipoteze. Se pare că mai funcționează și azi acest procedeul! :)))

      • vchindea zice:

        Să înţeleg că te iei de numele meu (Chindea fiind doar o variantă a lui Cândea, Cânde) ;-)! După cum îţi imaginezi am fost şi eu preocupat de problemă. Ce am putut să remarc a fost frecvenţa remarcabilă a antroponimului Cândea/Kende printre românii medievali (prima atestare 1326 pe Valea Ampoiului Kendech-Kendet, apoi 1359 Haţeg, 1374 Maramureş, 1383 Sibiu etc., la 1435 şi în Moldova), în timp ce printre maghiarii medievali era relativ rar. Autorii maghiari indică de regulă etimonul turanic kende care ar fi numele unui rang nobiliar la khazari (interesant forma iniţială ar fi kundur) de unde a fost preluat şi de maghiari. S-ar încadra în logica altor nume turanice printre cnezii români – Gyula/Jula, Susman, Tivan, Bibarţ etc. Pentru mine e mai puţin importantă originea cât faptul că e un antroponim autentic medieval românesc (indiferent de unde îl aveau se pare că strămoşii noştrii aveau o predilecţie pentru el!). Pentru formele Cândrea (dar şi altele similare Condrea, Condor etc.) legătura cu Cândea este posibilă dar nu sunt sigur că este singura posibilitate de a le explica ! Legătura cu fitonimul kender sau kenderes este chiar printre cele mai puţin probabile (poate doar pentru Cândreş). Pentru etimoanele propuse de tine ar fi necesare mai multe date pentru a mă pronunţa (de remarcat numele unui martir creştin Chindeas/Chindeu, probabil de la 303-305 e.n., menţionat de o inscripţie la Axiopolis, sau sfântul Chindeas taumaturgul, considerat de origine germanică, răpost în Cipru).

      • Sorin5780 zice:

        În Turda , jud.Cluj : „ tindeu sau chindeu s.n. [din magh. kendö] = prosop”

      • vchindea zice:

        În mod evident ştiu de el, dar nu prea explică antroponimele, care nu au niciodată sufixul ‘-eu,-ău’.

      • Sorin5780 zice:

        Undeva trebuie să fie o explicație. Nu-și luau oamenii ăștia un nume doar pentru că era al lui străbunicul decăt dacă era un nume dinastic (ex.Basarab). Are doar neșansa de a fi ..pierdut.
        Cred că sensul original era restrîns la zona delimitată de acele cnezate (chinezate) din Hunedoara, iar de acolo au „roit” cu numele. Pe Wikipedia era o familie Kende în vechiul Bereg (sau Ugocea), cred că-i zic Szabolcs. Explicația era că vine din termenul acela al lor, kende(r), rang nobiliar.

        Pentru mine e foarte importantă originea numelor astea. Mă pasionează! Cu cît mai puțin uzitat și mai pitoresc, cu cît mai prețios. Am găsit unul Rîmboiu (Rămba, Rîmbul, Rîmbeii, se traduce „bătăușul” (vb. a se rîmboi). „Rambo anyone?” 🙂
        Are o etimologie necunoscută, nici nu se găsește în dicționare din cîte am căutat, în schimb eu cred că e foarte vechi, poate chiar dacic: IE* *rebh- „to move, hury” coradicale iranice pers.raf – `attack, fight ‘, Osset. räväg `fast.

        „atestare 1326 pe Valea Ampoiului Kendech-Kendet” arheologic se poate determina originea comunităților locale, ia-ți instrumentarul și hai să-ți rezolvăm misterul ce planează asupra numelui. 🙂
        E neobișnuită terminația -et pentru un nume turanic.
        Mi-am adus aminte de chindie..circula destul de des în mileniul trecut pe aici în Dobrogea. Acum mergem la party și petrecere, nu la chindie. Avea multe sensuri, inclusiv un dans în zona sucarpatică :
        http://dexonline.ro/definitie/chindie
        Pe ăsta încercam odată să-l introduc la „dacisme”. Nu mai știu care erau explicațiile mele.

        PS: dacă găsești o explicație pentru seria Cînde, Cîndea, Cîndruș (et cetera) arunc-o și spre mine, poate îmi numesc copii în onoare ta și a lingvistului Cîndrea. Sper să fie ceva ca alb. i këndshëm.

      • vchindea zice:

        Nu sunt atât de încrâncenat în a afla originea antroponimului Cândea (desigur nu m-aş supăra să o aflu). După cum spuneam frecvenţa antroponimului demonstrează că era folosit în mod autentic de strămoşii noştri, deci indiferent de originea lui, are ‘drept de cetate’ în antroponimica românească (altfel ar trebui să considerăm şi în prezent nume precum Radu, Neagu, Dragoş drept străine de limba română !). După datele disponibile ‘chindia’ nu a avut decât circulaţie populară extracarpatică (ceea ce explică predilecţia autorilor pentru etimologia clasică din limba turcă).
        Familia Kende din Ugocsa apare cu acest nume probabil între 1344-1380 (o ramificare a familiei Kolcsey) deci nu mai repede decât antroponimele rom. menţionate. E interesant că Ioan Kolcsey unul dintre strămoşii acestei familii a fost în conflict cu voievodul maramureşan Bogdan de Cuhea pe la 1342-3 (să fi fost şi ceva motive ‘familiale’ la mijloc !?).

      • vchindea zice:

        Vorba unei reclame: Prea poetic, prea… ! 😉

      • Sorin5780 zice:

        O origine un pic mai exotică pentru seria numelor Chindea, Cândrea, Cândruş şi celelalte forme ar putea rezida în etimologia numelor cu o temă similară la celtici, germanici, poate şi la iliri cf.albanezei: http://en.wikipedia.org/wiki/Skender
        E menţiontă şi aceea imaginată de mine mai sus: lat.candio, candor, tracic Kendrissos.

        Merge şi urm. datorită despicării lui n în nd , destul de comun în estul României odinioară (la albanezi e generalizat):
        chíndros, chíndrus și chíndru (est) și chinorós (sud) n. (germ. kienruss, funingine). Funingine calcinată, un fel de praf negru (numit și sajă) care se întrebuințează la văpsit [!]. (Une-orĭ se zice așa și prafurilor de altă coloare [!]). V. lutișor.

      • Sorin5780 zice:

        K’INDRĂ S.f. Adunare de oameni, grămadă de oameni (întrebuinţat numai la Fărşeroţi;, Weigand, Die Aromunen, II 194 /io»- Acaţ k’endră stau locului, mă opresc. Cod. Dim.
        mb /io – [Şi: k’endră\
        Din alb. kindrë, derivat de la kindroj „bleibe stehen, verweile”. (Stand still, linger)

        pag.536: http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/dacoromania/pdf/BCUCLUJ_FP_279430_1921-1922_002.pdf

  3. Sorin5780 zice:

    Ai cîteva regionalisme care nu se regăsesc în Dicționarul „on-line”. Promotorii acelui portal acceptă noi definiții dacă aduci documentația, bibliografia. Nu e ca și cînd ai aduce un dosar, doar atestările, cînd era folosit, poate și un context sau o propoziție scurtă. Asta lipsește de multe ori. E mai ușor să reții un cuvînt dacă îl găsești într-o propoziție. Cel puțin așa era pentru mine.
    a uricui’,- ’a curăţa’
    orată’,- ’chei, defileu’
    treapt, treaptură’- ,’con de dejecție al unei ape, terasă fluviatilă
    uric’ – ’crâng, cătun montan’

    Eu am găsit într-o monografie și nămaș (în Apuseni) cu sensul de așezare temporară. Sînt foarte multe cuvinte izolate în anumite sate, în mici regiune, de ce să nu e avem pe toate într-un dicționar complet.
    Multe s-ar putea dovedi autohtone.

    • Sorin5780 zice:

      Uric (cătun montan) ar putea face parte din aceeași familie lexicală cu uriaș din radicalul *wris- munte (gigant): http://starling.rinet.ru/cgi-bin/response.cgi?single=1&basename=/data/ie/piet&text_number=1216&root=config
      E posibil și ca derivat din uric (moștenire, fermă, proprietate rurală transmisă prin succesiune), dar dacă avem *uri- „munte” și sufixul -icus. În limbile IE denominarea pentru munte acoperă și sensul de pădure.

      Etimologia maghiară pentru uriaș nu-i adevărată,pînă și ei dau posibilitatea originii române; avem un coradical destul de evident în limbile germane conform acelui „link”. E interesant de precizat că sufixul -aș nu e numai diminutival sau numește o meserie/activitate, ci e și adjectival. Este generalizat în albaneză ca sufix adjectival. (-ash)

      • vchindea zice:

        În articol indicam dimpotrivă că derivarea din ‘uric’,’posesiune ereditară, act care consfinţeşte o astfel de proprietate’ (şi care derivă din hu. ‘örök’,’veşnic’) nu este posibilă deoarece, este bine atestat în evul mediu, că defrişarea de către populaţia aservită a unei porţiuni de pădure aflată în proprietate unui nobil/cleric nu ducea la drept de proprietate deplină asupra acesteia consfinţit prin ‘uric’ (cel mult drept de uzufruct, care putea fi vândut uneori). Nu cunosc acte medievale care să ateste o astfel de dobândire a proprietăţii. În schimb pe pământurile regale/voievodale ar fi fost posibilă (cunosc hrisoave în acest sens din Moldova). Oricum zonele în care apare frecvent entopicul forestier ‘uric’ sunt zone iobăgeşti până la sfârşitul Evului mediu (domeniul cetăţii Gurghiu, comitatul Cluj, parţial şi ţinutul Hălmagiului), ceea ce face puţin probabilă derivarea din apelativul administrativ – dacă iobagii ar fi dobândit un ‘uric’ (actul) nu ar mai fi fost iobagi !

    • vchindea zice:

      Sunt cunoscute multe atestări ale lui ‘nămaş’,’cătun montan, aşezare temporară’ mai ales în zona masivului Muntele mare (a se vedea cartea lui Dinu Mititeanu tzope.files.wordpress.com/2010/08/baisoara.doc‎). Înainte de a propune legături cu ‘nămaie’ cu sufix diminutival, ţin să indic legătura cu hu. ‘nyomas’,’islaz’ (de la ‘nyom’,’apăsare, urmă’) din care derivă şi rom. ‘nimaş’ şi ulterior ‘imaş’.

    • vchindea zice:

      O atestare a apelativului ‘uric’ e disponibilă chiar on-line:
      http://www.darnick.com/halmagiu/onomastica.html
      nota nr. 119.
      Atestări ale formelor ‘uricuit, uriceală’ în Atlasul etnografic român, I.Ghinoiu. Din păcate doar recenzia disponibilă on-line:
      http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.5-6-2008/10-Recenzie.pdf

      • Sorin5780 zice:

        ’a uricui’,’a curăţa’
        urcui, uriceală, urcit’ – ’defrişare’

        Are vreun sens dacă îl scoatem dintr-un derivat specific al verbului latin ūrere (a arde) în ciuda definițiilor din articol? Mă gândesc la o influență a vb.a runcui, a runculi asupra unui mai vechi a *urui.(a cura/curăța/runculi)
        IE *reuk- (to pull, to weed)

        alte derivate: râncău (Maram.Mold.) , var. râncáș, râncaci(Ban.Olt.), rânc (adj.)

        Specifică I.Ghinoiu ce metodă se folosea pentru a obține curătura, defrișare sau foc?
        Logica dictează.. amândouă!

        https://en.wiktionary.org/wiki/uro#Etymology

  4. Sorin5780 zice:

    E vreo legătură între Uricani (fost Hobiceni-Uricani) și uric (crâng, cătun montan). Istoria locului spune că erau două așezări, dintre care una era Uric, cealaltă Hobița. În Hațeg circula acel entopic sau avem o zonă mult mai largă?
    Încă ceva, de ce Uricani și Petroșani, ce reprezintă acest -ani?
    E doar o formă de plural din Uric sau e sufix posesiv ? http://www.orasuluricani.ro/pagina_prezentare.php?id=62
    E cumva datorită faptului că se comasează trei localități în una? Nu ar fi trebuit să avem Uriceni? Dar de ce Uriceni, căci ceilalți din satele vecine poate nu se considerau uriceni.

    PS: observ că foarte multe localități nu au o explicație pentru numele lor. Ar trebui oare să ghicesc ce înseamnă Nădăștia, Bărăști, Nălați, Sărmaș și altele?

    • vchindea zice:

      Este foarte bine documentată legătura dintre satele depresiunii Haţeg respectiv Petroşani. Aceste din urmă s-au format prin roirea locuitorilor din Haţeg pe terenurile lor de păşunat şi cosit: astfel locuitorii satului haţegan Petros au stat la originea satului Petroş-ani, cei din Livadia s-au stabilit în Livez-eni, cei din Valea Lupului în Lup-eni, cei din Râul Bărbat în Bărbăt-eni (acum inclus în Lupeni) etc. Alternanţa sufixului -ani/-eni nu cred că e excepţională (vezi Vălani/Văleni). Astfel din Uric-ul haţegan (cel menţionat de mine cu atestare la 1473) provin primii locuitori ai Uricanilor de pe Jiu.
      P.S.: Păi dacă ar fi etimologia tuturor toponimelor ‘pe tavă’ am mai avea noi toponimiştii ‘de lucru’ !? De Sărmaş am mai vorbit, Bărăşti poate proveni de la multe teme (inclusiv hipocoristic Bara/Bora de la Borislav), Nădăştia (hu. ‘nadas’, ‘cu trestie’ cu sufix -d -> Nadasd ulterior Nădăştia).

      • Sorin5780 zice:

        Poate ai tu mai multă trecere printre toponimiști, zi-le domnule să-și mai afișeze munca și pe internet sau să publice, că de cărți din astea numai la bibliotecă mai găsești. 🙂
        Și eu m-am certat și cu bibliotecara și cu cărciumarul.

        Zic și eu așa, nu cumva Nadasd era de fapt Nădăști sau *Nădiște (sufix -iști ca în ariniște), poate și o paralelă „nădiș” în alte părți?
        Am găsit acum: reg.nadă- stuf (Trans.și Maram.).
        Înțeleg că Nadasd ar fi maghiarizat cu „-d” sau chiar de-a dreptul maghiar dacă tema e și ea maghiară, în schimb eu am găsit un cuvînt similar la lituanieni, nendres, și let.niedres- trestie.

        Hipocoristicul Bara/Bora de la Boroslav iau numai ungurii, noi luăm preponderent partea secundă? Gheorghiță-Ghiță, Ionică-Nică, Mitrache-Tache.
        Apoi Bărăști are sufix posesiv de origine română. (-ăscu, -ășci/ăști, -escu, -esci/-ești).Nu sînt mlaștini prin zonă?
        bară(mlaștină), bărăcie sau barc (lac)
        De Sărmaș nu-mi aduc aminte să fi citit ceva deși am căutat mai demult.

      • vchindea zice:

        Cred că luăm chiar frecvent hipocoristice anterioare (a se vedea: Radu – Radoslav, Neagu – Negomir, Stanciu – Stancho, Stanimir). Sufixul -eşti cere un antroponim, de aceea legătura cu entopicele similare fonetic e mai puţin probabilă.

      • vchindea zice:

        Interesant, nu ştiam de origine IE a lui ‘nad’. Totuşi acest lucru nu înseamnă că e automat din substratul rom. În Transilvania apare cu totul izolat în zonele cu importante influenţe lingvistice maghiare.

      • Sorin5780 zice:

        Nu știu, dar -ani și -eni nu mi se par atît de apropiate pe cît crezi dumneata. În schimb sufixul -ani îmi aduce aminte de altă situație din Argeș. Am să dau un citat kilometric:

        teză de doctorat „ Mușcelele Argeșului”, de Mihaela Avram:
        „ Sufixul -aia este frecvent la numele de localităţi vâlcene. E. Bureţea consideră că sufixul -aia a existat mai ales ca formant specific pentru numele româneşti de locuri.1 Cele mai multe toponime derivate cu acest sufix s-au format de la teme antroponimice. Ele au valoare posesivă, sensul fiind dealul, locul, moşia, satul lui X. Nume topice derivate cu sufixul -aia, din muşcele, sunt Robaia (sat în Muşăteşti), Miraia (deal în Şuici), Momaia (deal în Tigveni) şi Drăgaia, (poiană în Cicăneşti). ”
        Sufixul „-aia” e comparabil ca formă cu cel albanez, plus un articol -a enclitic, în schimb autoarea studiului toponimic îl compară cu următorul sufix latin:

        Sufixul -oiu, (-oaia) are în toponimie valoare posesivă, similară sufixului -aia, aşa cum rezultă şi din toponimele Bucuroaia (deal traversat de valea Bucura) şi Lupoaia (deal pe care se află proprietăţi ale familiei Lupu) în Tigveni, Ochioaia, păşune în Berevoeşti (posibil de la familiile Ochea din satul vecin Bughea de Jos, fost Ocheşti), Tănăsoaia, loc în Măţău al cărui proprietar a fost Tănase din Jugur, Rizoaia, deal în Muşăteşti, Stupăroaia în Galeşu (de la familia Stuparu), În Predoaia, loc în Schitu-Goleşti, Valea Mircioaia la sud de Câmpulung, Izbăşoaia, versant în Coteşti, Ristoaia, loc în Urluieşti, Sârboaia, izlaz între Cărpeniş şi Morăşti, Mogoşoaia, loc în Slănic (de la Mogoş). Alte toponime formate cu sufixul -oaia exprimă pregnanţa unei caracteristici geografice într-un spaţiu: Gresoaia, deal în Galeşu, Priboaia (Schitu-Goleşti), Surpănoaia (Paltenu), Vâlceloaia loc în Boteni, Cocioboaia, izlaz în Cepari-Pământeni ”

        Știu sursa latină : -onius (fem. -onia), ex: Petronius, Petronia. În română au dat sufixele -oiu și -oaia. Deși nu se dă această explicație, bănuiesc că suf. -oaia devine -aia prin micșorarea cantității vocalice. Totuși am cîteva nelămuriri: nu cumva -ani (Petroșani, Uricani, Vălani) e conectat cu suf. -aia din Vîlcea?

        Bănuiesc că -eni din Lupeni și Văleni sau Livezeni este același cu suf. latin -ensis http://en.wiktionary.org/wiki/-ensis#Latin

        E posibil ca de fapt să avem o paralelă străromână a suf. latin -onius, adică un -aniu?
        Întreb pentru că am întîlnit două mici situații: un nume Drăgai și pietrai
        pietrái s.m. (reg.) pasăre călătoare care trăiește pe malul apelor; prundăraș.

        Numele respectiv apare undeva în Moldova și o dată la aromânii (Papahagi) fîrșeroți. Pentru acesta din urmă se presupune o origine albaneză (sufixul patronimic -aj). Întreb acum, pentru că eu nu cred că am mai auzit astfel de terminații la nume (în afară de bălai, -a) : e acest nume un patronimic din numele Drag sau un adjectiv?
        Pietrai e o pasăre care, bănuiesc că-i o specie din familia Petronia. Întreb la fel, e un adjectiv sau are un sufix genitival?

      • vchindea zice:

        E interesant cum sufixul ‘-oaia/-oiu’ are ce funcţie vrea autorul şi după cum îi dictează temele toponimice. Ar fi fost mai corect din partea lui să spună ‘….materialul toponimic examinat sugerează că funcţia sufixului -oaia este… ‘. În primul rând acest sufix are o funcţie patronimică (nu întâmplător în Ţara Românească de sub munte şi în ţinuturile transilvănene adiacente – dar nu exclusiv – antroponimele astfel derivate sunt cele mai frecvente: Neculicioiu, Derioiu, Floroiu etc.) şi ‘maritonimică’ (dacă am voie să inventez acest cuvânt – antroponime feminine derivate de la numele soţului -acestea în toată ţara). De la aceste antroponime derivă în mod natural (şi secundar !) multe toponime din cele de mai sus. O altă funcţie importantă a sufixului este cea augmentativ/depreciativă (invers faţă de sufixele diminutivale care sunt apreciative – ceva mic este ‘drăguţ’ şi ne place !) – în toată ţara în acest caz – şi pe această cale apar toponime precum Fundoaia, Grădinoaia, Ciuturoaia etc. În concluzie nu văd cum ar putea să aibă acest sufix o funcţie posesivă (decât secundar şi indirect – posesiunea fiind transmisă pe cale ereditară în satele moşneneşti, în final apartenenţa la un loc şi la o familie se confundă).

  5. Sorin5780 zice:

    Alt sufix -ai : sălái s.n. (reg.) tăișul secerii; sălaică. L-am mai întîlnit cînd șicînd.Trebuie să fie foarte vechi și idntic în funcție și formă cu cel lituanian.

    Am mai căutat puțin și am găsit că suf. marital -oaie se scria și se pronunța -oae în Moldova: Bădioae, Drăgoae, Iroae, Groșoae, etc.
    Poate un urmaș să ia Drăgai? Nu prea! Cel mult Drăgoi, -iu.

  6. Sorin5780 zice:

    Referitor la suf. -aia din Argeș am găsit Drăgaia ca nume de bivoliță într-o poezie. Trebuie să fie un nume ca Suraie, -a, Bălaie, -a, chiar și Negraie, -a, e un adjectiv învechit, deci se poate aplica oricărui adjectiv, de orice origine.
    Mă întreb dacă Bălan, Negran, Drăgan sînt variantele masculine sau se reinventau prin tăierea lui -a: Surai, Bălai, Drăgai etc.
    Cred că sufixul adjectival e -alis sau -alia din latină și dacă e adevărat s-ar deschide noi (chiar dacă vechi) căi în onomastică. 🙂 Nu știu cine ar vrea Suraia ca nume..poate doar să pară exotic prin încurajarea unor confuzii cu nume străine.

    Dar cum rezolvăm pe celelalte. Din cîte știu Robaia sau Momaia nu prea au sens. Ar fi un sufix care dă derivate colective ( -alia : măruntaie -minutalia), dar n-ar merge decît pentru Robi – Robaia, pe cînd Momaia… bg.moma- fată, fecioară, reg. momâie ciobănească, reg. mumă.

    Miraia e iar suspectă.Să vină din sl.mir(pace) nume Miru, MIrea?
    alb. miră (bun) e prea departe, cu rom. mire nu are rost.

    • Sorin5780 zice:

      prușáică s.f. (reg.) praf de var.
      IE *prews- a arde > lat.prūna (A burning coal, live coal, glowing charcoal), alb. prush (jar), pruth (păr roșu).

      Sufixul -aică se atașează și cuvintelor autohtone; am impresia că arealul său e format de Carpații de curbură.

  7. Sorin5780 zice:

    Am s-o iau un pic prin lucernă în acest comentariu. Robaia asta nu-mi dă pace! 🙂
    Am găsit acum o lună o moștenire latină în arom. din lat.ruber (roșu) sau robur (stejar) arom. “arobu”, “robulu” = molid. ( în alb. rrobull- pin de munte, cu disimularea sonorantei, dar nu e „roșcat”).
    La prima vedere ar fi împrumut albanez, dar nu se potrivește specia.

    E bine cunoscut că molidul are coaja roșcată, deci mă întreb dacă nu avem și noi ceva prin porób, poróbi, s.m. (reg.) 1. brad. 2. plantă erbacee; coada-calului. (sl.borove- pini)
    cu disimularea primului b după betacizrea lui v.. dar pinul nu e brad.

    E posibil să avem în Robaia un relict latin pierdut, adică o specie de copac?
    La nivel coloristic un adj. robaia sau robai , coradical sau derivat din roib, roibă, roaibă (roșcat) fără rotacizarea lui iota din lat. rubius, rubia.

    Mai e un reg. bizar: „RÁBURI s. pl. v. gătej, surcea, surcică, uscătură, vreasc.” potrivit cu
    „Gk. rhabdos is from PIE *werbh-, *wrebh- (cf. Lith. virbas “twig, branch, scion, rod,” L. verbena “leaves and branches of laurel”), from base *werb- “to turn, bend”
    http://en.wiktionary.org/wiki/verbena#Etymology_2

    Deci vezi bine că pinul albanez (rrobull) și arom. arobu, robulu (molid) pot veni din acest radical, iar logica numirii e perfect valabilă. Chiar și transformarea spre alb.rrobull e bine argumentată: *wreb: *wr dă rr în albaneză, iar -ull e un sufix foarte vechi, autohton.
    Ex: alb.rrodhe (brusture) vine din *wordh-, *wrodh- sweetbrier : gr.rhodon (rose) dial.brodon(aeolic; posibil coradical antic al brîndușei, dar din alt radical, de unde ar veni eng. bur din burdock=brusture/poate și etimologia bradului), lat.rubus – rom.rug, vechi eng.word- țepuși.

    PS: acum vezi cum îmi irosesc eu timpul și viața? 🙂

    • Sorin5780 zice:

      Metateza lui iota, nu rotacizarea lui iota. 🙂

    • Sorin5780 zice:

      În jud.Neamț, nume fem. Răbaia și Movila Răbîii, derivat de G.Ivănescu din roaba < m. roabei.
      Se poate să avem și în acest Robaia argeșan un coradical. Am întîlnit cîteva nume traco-dacice terminate în -ai: Dardiolai, Kindrai, Zourai, Diapalai, Ditoulai, Naisoulai,
      (unele ar putea fi genitivale în -olai sau -ulai)
      deci trebuie să fie foarte vechi în onomastica extra-carpatică. O fi chestiunea ariilor laterale aici, căci am observat cum anumite cuvinte circulă pe marginile vechii provincii Dacia. Un ex. e năprui (prui) din Năsăud pînă în Buzău. Poate apare și-n alte părți!

      Nume cu baza rob: Roba(moț), Roban(ard.), Robănești/-escu, Roaba, Rob/-aia/-oaia/-ești, Roboe Safta, Robcea/ -n.
      Din rus raba: Răbu (olt), Răboiu, Rabotă, Rabotșa, Răbaia (matronim), Râbâe.

  8. Sorin5780 zice:

    Mi-am adus aminte de ce nu „acceptam” sufix -ani și -eni (Uricani, Lupeni, Petroșani): pentru că -an apare de multe ori ca sufix augmentativ , dar nu știu dacă la nivel toponimic.
    Ai dreptate, se pot confunda cele două.

  9. Sorin5780 zice:

    S-ar putea să avem un derivat autohton comparabil cu neogr.evro/ antic euro (wide-, adică lat). Radicalul IE corespunzător este *w[e]r- ”wide, broad” (lat, larg) și poate îți amintește de numele hidronimului scitic Borysthene înregistrat de Herodot pentru Nipru. Ei bine, vine din iranicul *varu-stāna (wide land) cu referire la pusta ucraineană, nu la rîul Nipru numit Δάναπρις (Danapris) în ultimele secole ale antichității. http://en.wikipedia.org/wiki/Dniepr_River#Etymology

    http://starling.rinet.ru/cgi-bin/response.cgi?single=1&basename=%2fdata%2fie%2fpokorny&text_number=2170&root=config

    Ce vreau eu să spun cu toate acestea e că avem o minimă posibilitate să avem înțelesul arhaic de lățire/lărgire a terenului necesar oamenilor (prin defrișare) și astfel evoluează semantică după cum l-ai recenzat în articol. Au păstrat și albanezii ceva, după cum cred unii lingviști: http://en.wiktionary.org/wiki/verr%C3%AB
    La fel cred că am păstrat și uriaș, termen ce nu are acoperire în familia uralică a maghiarei.

    Orată (sufix -ată, deci nu-i lat. ōra), uric, uric (> uriceală, uricui)
    http://en.wiktionary.org/wiki/ora#Etymology_1_2
    sau alt sens de ”săpare”, ci e vorba de canal ”larg”.
    Nici măcar un sens metaforic din radicalul IE pentru gură nu merge ca etimologie pentru orată, care, ca fapt divers, a dat în tracică numele unei strategii tribale: Astika (coradical lat.ostium)
    http://starling.rinet.ru/cgi-bin/response.cgi?single=1&basename=%2fdata%2fie%2fpokorny&text_number=1437&root=config

    Poate urlă, urloi și oreav (chiar și orată) au șanse să fie legate de un sens de „săpare” ori „curgere” conform acestei intrări : *(o)rū-, *(o)rū-g-, etc.; *orw- ”to dig, ditch (as a boundary)”
    http://starling.rinet.ru/cgi-bin/response.cgi?single=1&basename=%2fdata%2fie%2fpokorny&text_number=1437&root=config

    Sânt ”mulțămit” de ideea asta cu radicalul *(s)w[e]r- „wide, broad”. Simt că are merit.

  10. Sorin5780 zice:

    Acel scorotă nu-mi iese din cap deloc. Tot nu-mi vine să cred că e slavic la origine. Înțeleg cum au gândit cei care l-au inventat, dar parcă nu-mi vine să cred că-i slavic. Se presupune că aveau și lb.paleo-balcanice radicalul respectiv, ba chiar sunt câteva derivate în albaneză: kurrni, kurrnină- bulboană, porțiune rapid în râuri și păraie, dar și unul mai special adj.skoră- exhausted epuizat (de la atâta alergat) a cărui etimologie e slavă după V.Orel 🙂
    Eu personal cred că-i din străromână, dar nu asta-i imporant.
    skorratină- snow storm (nu mai transcriu fonemul ă din albaneză ca să scriu mai repede).

    Acel sens a lui scorotă nu poate veni din vb.a cure/scure? Știu de sufixul -ot ce formează noțiuni abstracte în slavă, dar nu-i posibil să-l avem și noi o moștenire similară? Amintesc șipot, legat de șipină (val). Radicalul *seip- „a curge, a ploua, a cerne” nu se găsește deloc la slavi.
    Ești mai familiar ca mine cu toponimia.Nu ai găsit și astfel de terminații în -ot care n-au corespondent în graiurile slavice?

    ”cúre vb. III (înv.) 1. a alerga, a fugi; a se grăbi. 2. a curge. 3. a se rostogoli, a se înșira, a se întinde. 4. a se decolora. 5. a pica, a picura, a izvorî. 6. a se desprinde, a cădea. 7. a atârna, a spânzura. 8. a se îngrămădi, a năvăli, a năpădi. 9. a se desfășura, a se petrece, a se întâmpla, a decurge. 10. a trece, a se scurge. 11. a rezulta, a proveni, a deriva. ”

    Evident, cred că se identifică cu derivatele traco-dacice ale rad.*kors- a fugi, a se grăbi.
    http://starling.rinet.ru/cgi-bin/response.cgi?single=1&basename=%2fdata%2fie%2fpokorny&text_number=+944&root=config
    Radicalul respectiv trebuie să fi avut cele trei forme clasice, dacă era important și avea multe dezvoltări: „e grade, o grade, zero grade”. Ultimul e de obicei reprezentat bine în exemplele rom-alb. cu un ”u” epentetic (în alte limbi apare „i” sau ”o” și ”u”, deci nu știu de ce-i spune zero grade). În dacică și albaneză avem „zero grade”, deci se puteau contamina cu moștenirea latină, mai ales că dacă pornim de la rad.*kors, ”rs” devine ”rr” în traco-dacă. Are loc o asimilare consonantică destul de frecventă (NP Skorillo). Dau un exemplu de zero grade în tracică: „guna”- femeie, soție; dativ „goni” (apar pe o inscripție tumulară în Balcani; traducerea e excepțională, deci zână nu e traco-dacic din aceleași radical, nu înseamnă femeie).

    SIncer, m-aș fi așteptat măcar la o dezvoltare *kar(s) cu accent pe „a” și conservată până azi, doar grupul traco-ilir era unul central nordic cu transformarea generală o spre a, dar e înregistrată o labializare aproape generală în slavă a lui ”a”, la fel și pentru dacică, în ciuda părerii unora că e o influență slavă în toponimie; dar nu e, altfel ar fi ridicol să spui că Patavissa devine Potaissa, Paralissum-Porolissum, Marissia devine Moreș sau Samus – Someș când slavii erau departe.
    În aceeași perioadă e transcris Troian pe piatră de căpătâi a centurionului Tiberius Claudius Maximus care taie capul și mâinile lui Decebal. E o fază importantă în limba tracilor în general, mult mai bine evidențiată în albaneză.

    • vchindea zice:

      Am postat câteva însemnări mai vechi şi perfectibile pe tema lui Scorei/Scorotă. Mă gândesc că Scorotă fiind destul de izolat poate fi totuşi un antroponim derivat cu ‘-otă’. Sufixul a fost extrem de productiv în onomastica veche, de multe ori de la teme româneşti, ceea ce înseamnă că nu toate acele antroponime sunt împrumuturi slavice. Ar fi un argument în plus pentru un apelativ românesc vechi *’scor, scoare’.

  11. Sorin5780 zice:

    S-ar putea să fi găsit verbul din care a originat acest orată (chei, defileu):
    oroia – (Ban.) a se surpa, a se dărâma, a se prăbuși. https://en.wiktionary.org/wiki/ruo#Latin

  12. Sorin5780 zice:

    ”Ciobani indrăzneți, ajutați de asprimea locurilor, ei primesc pe vornicii ce le plac și gonesc pe ceilalți; dau, cum am spus, o dare a lor aparte, străveche, pe care nici un domn nu s’a ispitit s’o urce. ” Xenopol
    pag.286 https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e8/Alexandru_D._Xenopol_-_Istoria_rom%C3%A2nilor_din_Dacia_Traian%C4%83._Volumul_2_-_N%C4%83v%C4%83lirile_barbare.pdf

    Se pare că avem o variantă a verbului a uricui (”s-o urce”) de mai sus. Dacă nu, eu nu știu ce vrea să spună! Sensul general e ”nu s-a ispitit s-o strice”…aș zice.

    • vchindea zice:

      Cred că e o explicație prea elaborată. S-ar glosa mai natural ‘să o urce’ drept ‘s-o crească.., s-o mărească..’ (e vorba despre dare/impozit).

      • Sorin5780 zice:

        Ai dreptate, m-am dus cu speculația prea departe. Totuși, îmi place vorba ”veche a vechilor”. Afli multe despre evoluția semantismului unor cuvinte. De exemplu, pe vremea cronicarului N.Costin se folosea expresia „să zâmba a râde”, adică se strâmba aproape să râdă, ceea ce este clar surprins un precedent al verbului a zâmbi, care în opinia mea nu este legat etimologic de slavicele zob, zăbală sau dacicele zâmbră (Solanum rostratum) zâmbru (pinus cembra), zâmboc (ac de cataramă) și alte relicte autohtone asemenea. https://en.wiktionary.org/wiki/dhemb
        *g’ombh- tooth; to pierce, to gnaw through
        *ǵembh- ‘to bite’
        *ǵómbʰos ‎(“tooth, peg”)

        Aveam o paralelă centum pentru verbul a zâmba din greaca antică, dar trebuie să caut prin notițele mele și îmi ia ceva timp, timp pe care nu-l prea am zilele astea. Între timp, știind că ești pasionat de toponimie, ia ceva extraordinar de la Vasile Ioniță. Vorbește despre un sufix -a, -ia de plural. L-am observat și eu ce-i drept, dar n-am pus toate informațiile cap la cap, cum face el. Apoi eu nu treceam de acel presupus sufix slavic posesiv în -a (IE -ad parcă). Și acesta era alt caz gramatical la origine.
        În fine, formarea pluralului astfel are o întinderea apreciabilă în limbile IE. Albaneza îl folosește copios, sanscrita de asemenea (terminația -ah), la fel și latina antică, dar mai rar.

        S-a propus cred ceva similar pentru dacică, dar a fost o speculație între sufixul posesiv slavic și asta. Nu mai știu unde am citit asta.

        http://www.banaterra.eu/biblioteca/sites/default/files/fascinatia_lingvisticii_text.pdf
        De la pag.73 în jos.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s