Uibar, Uibare – o interesantă familie toponimică

 Articolul de față se referă la un interesant grup de toponime care pune probleme lingvistice și istorice inedite cercetătorului. Deși răspândite pe o teritoriu destul de larg aceste toponime sunt suficient de similare și neobișnuite încât cel mai probabil au o origine comună. Cea mai probabilă etimologie pentru această familie – nuanțată apoi cu informații suplimentare istorice –este următoarea: rom. ’uib’,’cuprins, întindere’ derivat din lat. ’obivum’, cunoscut în prezent în Muntenia doar în expresii precum ’în uibu locului’,’la întâmplare, orbește, cât vezi cu ochii’ sau ’în uib’,’contra cuiva’. Toponimele derivă cel mai probabil dintr-un antroponim ’Uibar’ derivat cu sufix de agent, având un sens neclar, eventual ’orbu, chioru, certărețu’. Toponimele pentru care această etimologie este de primă elecție sunt următoarele: 

 sat Uibăreşti și vale omonimă în jud. Hunedoara în bazinul Crișul Alb (atest. 1439 Jubarfalwa, 1441 Wyborfalwa, 1525 Wborfye, 1733 Uberes, 1760-2 Ujbarest, 1805 Barest, 1808 Nobaresti, 1913 Ujbartfalva)[3]. Se poate observa că toponimul a fost apropiat prin etimologie populară de hu. ‘béres’,’argat, biriș’ (atestarea de la 1733) sau a fost analizat ca fiind compus din  hu. ’uj’,’nou’ respectiv un toponim Barest adică ’Bărăștii noi’ (atestările de la 1760-2 și 1913) ceea ce nu se justifică însă din punct de vedere istoric deoarece nu este atestă vreo altă localitate Bărăști în zonăa. În schimb antroponimele Uibar, Uibaru sunt foarte frecvente în zona de izvoare a Crișului Alb – un exemplu celebru fiind Ursu Uibaru participant la revolta lui Horea de la 1784-5 și care era originar de ’peste deal’ din Vidra.  

 sat Ujbar (în prezent Novobarove) în Maramureşul istoric (atest. 1389 Wybarfalwa, 1430 Wybard, 1462 Wybarthfalwa, 1555 Wybrad, 1782-5 Ujvar, 1864 Ujbard, în limba ruteană Novobariovo sau Ujbariovo, 1910 Uj-Bard)[1], din punct de vedere lingvistic se observă că după prima atestare de la 1389 toponimul a fost sufixat cu ’d’, fenomen frecvent şi natural în toponimia hu., favorizat și de etimologia populară la hu. ’bard’,’bardă’. Istoric şi alte toponime cu rădăcina ’bar’ au fost apropiate prin etimologie populară de ’bard’: vezi Berbeşti Maramureş atest. 1389 Barbfalwa, 1398 Barthfalua, 1405 Bardfalwa. Atestarea ruteană de la 1864 indică faptul că influența  etimologiei populare de la hu. ’uj’,’nou’ a funcționat și aici dar totuși forma primară de la 1389 – nesufixată cu ’d’ – era încă vie în limbajul popular, de asemenea prezența sufixului slav. ’-ovo’ reclamă de regulă o rădăcină antroponimică, toate argumente în favoarea unei forme primare *’Uibărești’, reconstruită astfel în pofida cenzurii surselor. E de remarcat că teritoriul pe care se găsește în prezent această localitate aparținea la 1373 domeniului cnezial al lui Dorman și a fiilor săi [1], iar chestionarul toponimic al lui Pesty de la 1864 indică prezența unui toponim rom. ’Pietrosza’ la Ujbard [12].  

 sat Uibăreşti în jud. Olt (atest. 1475-6, când se menționează că satul ar fi existat deja pe la 1387-8, fiind dăruit la atunci de Mircea cel Bătrân mânăstirii athonite Cutlumuz, satul este încă menționat la 1580 fiind absorbit ulterior de Drăgănești-Olt) [7].

 

 În ceea ce privește antroponimele Uibaru un exemplu interesant este Halmagy Vybaronie cneaz al Bățălarului la 1590 [8] al cărui nume era probabil sufixat augmentativ ’Uibăroniu’ în conformitate cu particularitățile lingvistice bănățene și din Hațeg. În prezent antroponime Uibar, Uibaru, Uibariu sunt frecvente încă în zona Brad Hunedoara dar destul de numeroase și în Banatul de câmpie, probabil rezultat al unor migrații mai recente.

 

 Pentru primele două toponime de mai sus se deschide însă și posibilitatea unei alte etimologii, cel puțin la fel de interesantă. Primul indiciu în acest sens îl reprezintă faptul că acestea sunt localizate în regiuni miniere de o lungă tradiție: astfel Uibăreștii hunedoreni sunt în apropiere de Baia de Criș și de Țebea cu extracții aurifere anterioare anului 1390, în timp ce în apropiere de Ujbar/Ujbard, peste Tisa, se află orășelul Vișc (Visk, Vyskovo) unde arheologic au fost identificate  urme de minerit medieval. Astfel cele două toponime provenite din ’Uibar’ pot fi apropiate fonetic de etimonul medieval latin ’urbura’,’taxă percepută de rege pentru metalele prețioase extrase din regat’ sau și mai bine de derivatul ’urburarius’,’miner’. În cadrul reformelor întreprinse de regele angevin Carol Robert a fost introdusă această taxă care a avut ca efect stimularea activităților extractive pe teritoriul Ungariei. Termenul ’urbura’ este menționat pentru prima dată la 1347 [2] dar derivatul ‘urburarius’ apare deja într-un document de la 1325 privind Baia de Arieș [4]. Deși în general termenii latinei de cancelarie nu a pătruns în limbile populare medievale, este posibil ca în acest caz să fi fost o excepție, probabil prin asociere cu ’uib’ având în vedere că activitatea subpământeană a minerului nu este străina de imaginea de ‘orbecăire’ sugerată de acest apelativ. Astfel de la acest ipotetic *‘uibar’,’miner’ ar putea proveni antroponimele Uibar care au stat la baza toponimelor amintite. Este de remarcat că un ‘Reman olachus’ este amintit ca ’urburari de Zlathna’ la 1359 [6], acesta fiind cu foarte mare probabilitate identic cu Roman, unul din cnezii de pe Valea Ampoiului la 1326 [5], unchiul lui Nicolae care era fiul lui Kendech/Kendet și jude de Zlatna și care a fost implicat în obținerea reconfirmării regale a privilegiilor acestui oraș minier în 1365, având deci și el interese în activitățile extractive. În concluzie este posibil ca Valea Ampoiului să fie leagănul primelor tentative miniere medievale românești și a acestui ipotetic *‘uibar’ într-o vreme când termenul echivalent de origine hu. ‘băiaș’ probabil nu era încă general acceptat.  

 

Sărind peste secole un alt grup de toponime din această familie ar putea fi explicate altfel. Este vorba despre:  

toponim Uibar sau Uibarea la Şerbeni Mureş atest. 1855 (posibil atestat la 1770 în forma Vurivare, cu certitudine la 1855 în forma Ujbarea) [9,10]. 

Uibarea numele unui composesorat la Sarasău Maramureș (nu este clar dacă este toponim)

 

 Semnificații legate de minerit sunt mai puțin probabile în cazul acestor toponime, desigur derivarea din varianta generică ’uib’ este posibilă, dar și o altă posibilitate se deschide. Ar putea fi vorba de o legătură cu apelativul latin medieval  ’urbarius’ și familia acestuia și anume: ‘urbariu’ cu sensul de ‘document care reglementează relația dintre stăpâni și iobagi, conscripție’ este atestat cu siguranță la 1584-1590 [13] (deși unele surse menționează conscripțiile de la 1525, 1566, 1588 drept urbarii ar putea fi vorba doar de anacronisme ale autorilor moderni), ‘urbariu’ cu sensul de ‘carte funciară’, apare probabil după 1700 cu ocazia eforturilor de modernizare habsburgice în Transilvania, eventual hu. de origine latină ’urberes’,’iobag’. Pentru o serie de toponime din Transilvania legătura cu ’urbarius’ și derivații săi este evidentă, de exemplu:

 

Pădure Urberes la Tăuțeu Bihor,

composesoratul Urberes la Lisnău,

Urberesek legelője (Pășunea jelerilor) la Bădești (Badok) Cluj la 1941-3,

Urberi erdő (Pădurea urbarială, Pădurea urbarilor) la Băbiu Sălaj la 1936-41,

Pădurea orbărească la Panticeu Cluj la 1942,

Orbăriște la Sărata (Szotelek) Cluj la 1942,

Urbarium dulló la Ulciug Sălaj la 1900

 

 Se observă aceste toponime nu prezintă similitudine fonetică cu ‘uibar’, deasemnea cele mai multe datează din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, începutul sec. al XX-lea fiind vorba de terenuri aflate în folosință comună a foștilor iobagi, împroprietăriți ca urmare a revoluției de la 1848-9 și. În concluzie ’urberes’ nu pare să fi avut o circulație populară semnificativă înainte de mijlocul sec. al XIX-lea, pătrunzând în conștiința populară doar după 1849 în urma profundelor schimbări sociale care au însoțit eliberarea din iobăgie. La fel se prezintă situația și în cazul lui ‘urbariu’ care nu pare să fi fost în circulație populară în perioada medievală. Oricum atestarea lui ‘urbariu’ care datează din sec. al XVI-lea nu permit explicarea pe această cale a toponimelor ‘Uibărești’, atestate deja în sec. XIV-XV.

 Totuși într-o relatare de la 1912 privind evenimentele de la 1848 de la Brad un localnic folosea un apelativ ‘uibare’ cu sensul provabil de ‘eliberare din iobăgie’ (’Înainte de 1848 tot așteptau bieții iobagi să le vie uibările..’) [11]. Având în vedere și faptul că composesoratul de la Sarasău poartă numele Uibarea este posibil totuși ca sensurile socio-economice ale lui ‘urbariu’/‘urbarial’ să se fi suprapus măcar regional, datorită similitudinii fonetice, peste un etimon *‘uibar’ anterior. Astfel pot fi explicate cele două toponime de la Sarasău și Șerbeni dar nu și cele medievale, după cum am văzut.

 

 În concluzie familia toponimelor Uibar, prin intermediere antroponimică, reflectă cel mai probabil etimonul rom. ’uib’ și derivații lui, cu posibile sensuri suplimentare economice sau socio-economice dobândite în perioada medievală, sub influența unor termeni din latina administrativă. 

 

Bibliografie:

 

1. V Bélay,  Máramaros megye társadalma és nemzetiségei, Budapest, Sylvester Nyomda R-T., 1943.

2. I Szamota, G Zolnai, Magyar Oklevel-szótar, Kiadja Hornyánszky Viktor, Budapest, 1906

3. A J Vistai, Tekintő – Erdélyi helynévkönyv, http://web.archive.org/web/20110710231100/http://www.fatornyosfalunk.com/html/erdelyi_helynevkonyv.html

4. Documente privind Istoria României, Vol. II (1321-1330), Doc. Nr. 324 (14 Iun. 1325), Ed. Academiei Republicii Populare Române, 1953

5. Documente privind Istoria României, Vol. II (1321-1330), Doc. Nr. 367 (16 Feb. 1326), Ed. Academiei Republicii Populare Române, 1953

6. Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania, Vol. XI (1356-1360),  Doc. Nr. 439 (30 Dec. 1359), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1981

7. Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească, Vol. I (1247-1500), Doc. Nr. 151 (1 Sept. 1475-31 Aug. 1476), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1966

8. Az Erdélyi Káptalan Jegyzőkönyvei I. (1222-1599), Erdélyi Múzeum-egyesület kiadása, Cluj, 2006

9. Arhivele naționale ale României – Direcția județeană Mureș, Fond nr. 595, nr. 211, Hartă topografică comuna Habic, Karl Pompe, 1855

10. Josephinische Landaufnahme, 1769-1773, http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Josephinische_Landaufnahme_pg114.jpg

11. Tribuna, Nr. 36, p. 5, 15-28 Feb. 1912, Arad

12. Culegerea toponimică a lui Pesty Frigyes 1864-5

13. I Szabó, Ugocsa megye, Budapest, Kiadja a Magyar Tudományos Akadémia, 1937

 a-      Satul Bărăștii Iliei, aflat oarecum în apropiere din punct de vedere geografic, a aparținut unui alt domeniu în perioada medievală și a fost atestat ulterior Uibăreștilor (la 1482 Baresth) deci nu poate fi un ipotetic ’Bărăștii vechi’

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Entopice și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Uibar, Uibare – o interesantă familie toponimică

  1. Sorin5780 zice:

    „Uib” conține un procedeu foarte vechi în limba română, metateza lui iota. Prima oară am citit despre asta pe blogul lui Sorin Olteanu, altfel nu știam ce înseamnă, nici nu eram familiar cu el.
    Probabil că derivatele din lat.obvium aveau o răspîndire geografică mult mai mare odată, iar pe alocuri s-a pierdut sensul inițial. Sînt multe astfel de cazuri, uneori doar dicționarele de regionalisme le mai cuprind.

    „Urbura” sau „urburarius” nu pot da ipoteticul uibar (miner). Nu există, iar pe baza transformărilor clasice limbii române nu e posibilă derivarea asta. Rămâne doar acel lat.obvium. http://en.wiktionary.org/wiki/obvius#Latin
    Pentru Maramureș e un dicționar de regionalisme foarte interesant, scris de Dorin Ștef. Nu știu dacă cuprinde tot Maramureșul istoric, de pe ambele părți ale Tisei.
    După ce am terminat școala m-am întrebat mereu de ce nu foloseam mai multe hărți la istorie; nu explicăm cît de întins a fost teritoriul ocupat de români odinioară. De ce ne ferim să spunem că Maramureșul a fost mult mai întins decît ce cunoaștem noi azi, că români întîlneam odată pînă la Bug și dincolo. Timocul e o insulă de românism care nu s-a deznaționalizat pînă azi, face parte din teritoriul nostru de geneză.
    Mulți domni și cnezi sau voievozi medievali dețineau teritorii peste ceea ce știm că ocupa România Mare de la 1918. Dacă cotrobăim prin documentele unor state am putea avea mari surprize.

    • vchindea zice:

      Derivarea din ‘urburarius’ era doar o ipoteză pe baza asocierii dintre două toponime și zone miniere (deși e clar că ‘mărimea eșantionului’ este destul de redusă pentru concluzii statistic valide). Totuși din punct de vedere fonetic derivarea nu mi-se pare imposibilă având în vedere că împrumutul – dacă a fost – ar fi avut loc în sec. al XIV-lea, deci într-o periodă când transformările majore care au marcat apariția limbii române încetaseră, prin intermediul unor vorbitori non-nativi ai latinei (posibilități de deformare), posibil influențat de un pre-existent *’uibar’ (adică o resemantizare a acestuia) și pe un teritoriu geografic restrâns (o parte din Apuseni) – ceea ce înseamnă că posibil nu toate legile fonetice care au transformat limba română erau operabile.
      Despre cotrobăitul prin documentele altora e una din plăcerile și obiectivele mele. Unul dintre -puținele- avantaje ale globalizării e faptul că documente valoroase sunt scoase de la naftalină și devin disponibile on-line spre studiul tuturora.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s